Ministrul educaţiei nu este preocupat de priorităţile şcolii, ci de turismul doamnei Udrea!

Am luat la cunoştinţă cu stupoare de noua iniţiativă a ministrului educaţiei: Domnul Daniel Petru Funeriu vrea să organizeze consultări publice pentru modificarea calendarului şcolar! Desigur, în principiu, nimeni nu s-ar opune unei schimbări, în sensul în care elevii să beneficieze de mai mult timp liber de Sărbătorile de iarnă. Ceea ce nu înţeleg însă este raţiunea acestui demers ministerial în acest moment, mai ales că domnia sa ştie foarte bine că o astfel de discuţie nu-şi are rostul acum, la mijlocul anului şcolar.

 

Mă întreb dacă societatea şi şcoala românească au nevoie, acum, de această aşa-zisă dezbatere? Oare nu sunt alte probleme mult mai importante şi mai stringente care ar merita o preocupare mai mare din partea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului? 

 

Domnul Funeriu a prezentat chiar şi o propunere prin care vacanţele să fie decalate în funcţie de regiuni, iar calendarul şcolar să fie stabilit pe trei ani. Ceea ce a „uitat” însă domnia sa spună este că acest model nu este nici pe departe atât de original şi de inovativ pe cât încearcă el să ni-l prezinte. În Franţa sau Canada, ca să dau doar două exemple, un asemenea calendar şcolar este în vigoare de mulţi ani de zile.

 

În România însă, astăzi, durata vacanţei şcolare este  o falsă problemă. Nici un argument prezentat de domnul Funeriu nu rezistă unei analize critice. Să le luăm pe rând.

 

Ministrul educaţiei spune că vrea schimbarea calendarului şcolar pentru a reduce ambuteiajele din trafic. În unele state membre ale Uniunii Europene, acest argument este unul extrem de solid, decalarea concediilor şi vacanţelor fiind o necesitate. Da, în Olanda, pleci în concediu în funcţie de regiunea în care trăieşti şi îţi desfăşori activitatea pentru că 1) acolo există densitate foarte mare a populaţiei – trăiesc circa 400 de locuitori pe kilometrul pătrat, Olanda fiind o ţară din categoria celor mici ca suprafaţă, dar cu o populaţie destul de mare (peste 16,6 milioane) şi 2) sistemul de autostrăzi este supra-aglomerat.

 

Cazul României cred însă că este puţin diferit. Spre deosebire de Olanda, în România nu s-ar impune o astfel de măsură pentru că: 1) densitatea populaţiei este aproape jumătate faţă de cea din Olanda în condiţiile în care teritoriul ţării noastre este şase ori mai mare, iar totalul populaţiilor este relativ una apropiată şi 2) România nu are sistemul de autostrăzi pe care-l putem găsi în Ţările de Jos sau în alte ţări occidentale, aşa că nu avem, din păcate pentru noi toţi, autostrăzile unde să reducem ambuteiajele.

 

Al doilea argument al ministrului se referă la impulsionarea turismului. În viziunea domnului Funeriu, vacanţa şcolară înseamnă automat şi turism. Aş dori să-i aduc aminte, că dacă Guvernul din care face parte va continua să taie salariile, pensiile şi alocaţiile în ritmul actual, atunci vom ajunge în situaţia în care românii, chiar dacă ar vrea, nu vor mai putea face turism. Degeaba vor dori copiii să meargă în excursii, dacă părinţii lor nu mai au banii necesari să le plătească aceste vacanţe.

 

În al treilea rând, prin modificarea calendarului şcolar, domnul ministru încearcă să rezolve şi problema încălzirii şcolilor. În loc să vireze fondurile necesare pentru administraţiile unităţilor de învăţământ, Ministerul Educaţiei doreşte să prelungească vacanţa de iarnă, astfel încât şcolile să plătească mai puţin pentru cheltuielile de întreţinere şi încălzire. Cum doreşte domnul ministru al educaţiei să asigure un confort sporit pentru elevi? Nu investind în şcoli, ci ţinând şcolarii cât mai mult acasă.

 

În al patrulea rând, domnul Funeriu uită de evaluările naționale, care nu se pot da decât în aceeași zi în toată țara, în toate școlile, cu aceleași subiecte.

 

Din punctul meu de vedere, această propunere „originală” arată că, de fapt, scopul tuturor demersurilor ministrului este doar să taie din nou cheltuielile bugetare. Domnul Funeriu a preluat modelul şefului său, domnul Emil Boc şi s-a specializat în ascuţitul coasei cu care loveşte acolo unde se nimereşte. Şi este nevoit să taie pentru că nu este capabil să asigure un buget suficient pentru nevoile sistemului pe care, teoretic, îl conduce. Apropos de taieri: azi mai multe organizaţii studenţeşti îşi exprimau nemulţumirea vis-a-vis de "cadoul" de Crăciun făcut studenţilor de ministrul Funeriu prin tăierea taberelor studenţeşti de iarnă. E şi aceasta o măsură pentru încurajarea turismului? 

 

Mai mult decât atât, în loc să se preocupe de rezolvarea problemelor elevilor şi dascălilor, domnul Funeriu face jocuri de imagine pentru a fi placul protectorilor săi politici. Preocuparea sa este să aducă cât mai mulţi turişti pentru doamna Elena Udrea şi nu să asigure căldură şi condiţii decente în şcoli.

 

Îmi pare rău că s-a ajuns în situaţia în care pentru a-şi netezi cariera politică în PDL, un ministru al educaţiei pune mai presus interesele şefului său pe linie de partid decât interesele şcolii româneşti. Din păcate, mă văd nevoit să-i dau dreptate domnului Cezar Preda, coleg de partid al domnului Funeriu. Într-adevăr, obiceiul de dinainte de 1989, de a-ți pupa undeva șeful pe linie de partid este folosit din plin în PD-L, iar ministrul Funeriu nu putea rămâne în urma altora atunci când e vorba de președinta PD-L București, doamna Elena Udrea.

 

Cred că este limpede pentru oricine că această propunere a ministrului a fost lansată în spaţiul public nu din preocuparea sa pentru elevi sau pentru dascăli. Abordând un subiect care, cum s-ar spune, prinde la public, Daniel Petru Funeriu vrea doar să-şi sporească capitalul politic şi de imagine. În plus, prin demersul său, ministrul doreşte deturnarea atenţiei opiniei publice de la problemele reale ale educaţiei.

 

Poate că în ochii şefilor politici, ministrul Funeriu a reuşit să mai crească. Pentru elevi, părinţi şi dascăli este însă o mare dezamăgire. Problema actuală a şcolii românesti nu este durata vacanţei. Prioritar este ce se va întâmpla cu Legea Educaţiei, cum vor arăta noile documente de curriculum şcolar şi care va fi bugetul alocat educaţiei în anul 2011. Poate înainte să se gândească la vacanţă, ministrul ar trebuie să rezolve aceste probleme.

 

 

(Declaraţia politică din şedinţa Senatului României din 13 decembrie 2010)  

 

Rezolvările celor mai complexe probleme sunt atât de simple…

Principiul separaţiei puterilor în stat este unul esenţial pentru funcţionarea oricărei democraţii. Precum o monedă, acest principiu are două feţe: una de colaborare şi alta de control reciproc al puterilor. Colaborare şi control, iată aşadar pilonii pe care trebuie să se aşeze instituţiile statului. În declaraţia mea politică de astăzi aş dori să fac referire la modul cum colaborează şi cum se controlează instituţiile statului român. Altfel spus, cum este respectat principiul separaţiei puterilor în stat.

 

Pe de o parte, putem fi cu toţii de acord, că România are un preşedinte-jucător care nu se sfieşte să joace toate rolurile din stat. Inclusiv pe cel de premier. Este binecunoscut şi faptul că avem un prim-ministru slab a cărui singură calitate este doar obedienţa faţă de protectorul său politic. Avem un Executiv care se crede infailibil şi pentru care consensul şi parteneriatul sunt cuvinte care lipsesc din vocabular. Acest Guvern condus de domnii Boc şi Băsescu preferă să guverneze ţara nu pe baza soluţiilor care să vină în sprijinul cetăţenilor, ci pe baza "recomandărilor" Fondului Monetar Internaţional. Şi asta dintr-un calcul politicianist cinic, recunoscut chiar de către cei mai înalţi fruntaşi PDL: pentru că le este mai comod şi uşor aşa. În plus au şi un ţap ispăşitor care să fie blamat pentru eşecul măsurilor insuficient gândite sau prost aplicate.

 

Acest Guvern Boc-Băsescu nu are nicio problemă nici în a se substitui puterii legislative. Domniile lor se fac că uită un lucru elementar într-o democraţie: nu Executivul controlează Parlamentul, ci Parlamentul controlează Executivul. Mai mult decât atât, domniile lor nu au nicio problemă în a critica şi pune sub semnul întrebării deciziile Curţii Constituţionale atunci când aceste decizii nu le sunt pe plac sau nu le servesc interesele de gaşcă. Premierul Emil Boc, un profesor ratat de drept constituţional a ajuns să interpreteze deciziile Curţii în aşa fel încât să poată face ce vrea pe mai departe. Am ajuns în situaţia absurdă în care, Emil Boc mai cere o dată Curţii să spună dacă “neconstituţional” chiar înseamnă “neconstituţional”.

 

Presiunea exercitata de reprezentantii Puterii asupra Curtii conduce la răspunsuri neclare ale Curţii, ceea ce nu face altceva decât să crească şi mai mult gradul de incertitudine şi să sporească şi mai mult ceaţa în care funcţionează instituţiile statului român. Implicaţiile deciziilor Curţii Constituţionale din ultimele luni sunt un bun prilej pentru a readuce în dezbaterea publică problema rolului justiţiei constituţionale în România. Curtea Constituţională a devenit, practic, cea de-a treia cameră decizională a Parlamentului. Apelul la judecata Curţii nu mai este o excepţie, ci a ajuns regula. Puterea şi Opoziţia în loc să se aşeze la masa discuţiilor se războiesc prin deciziile Curţii, brevetând astfel o practică nesănătoasă pentru funcţionarea democraţiei şi parlamentarismului românesc.

 

Consider Curtea Constituţională ca fiind o instituţie absolut necesară pentru o democraţie funcţională. Avem nevoie de ea pentru că, aşa cum a dovedit-o deja în mai multe rânduri, Curtea poate fi o piedică în faţa tentativelor de abuz ale Puterii. E bine că a mai rămas o instituţie în acest stat care se poate opune în mod eficient deciziilor arbitrare ale Puterii. Această Curte are însă o problemă: politizarea ei excesivă; faptul că partidele politice propun judecătorii la Curtea Constituţională în funcţie de fidelitatea acestora faţă de partidul care i-a propus şi nu în mod necesar pentru competenţa sau integratitatea acelui judecător. Ca atare, s-a creat percepţia că această Curte Constituţională a României ia decizii politice.

 

Soluţia la această problemă nu este însă desfiinţarea Curţii, aşa cum sugerează unii sau alţii. În opinia mea, soluţia este depolitizarea mai accentuată. Cum? Prin modificarea procedurilor de numire a judecătorilor. Poate ca mult mai corect ar fi ca membrii Curtii sa fie numiti de Consiliul Superior al Magistraturii, sau numirea de catre Parlament sa nu permita creearea unor situatii ca cea actuala, in care deciziile sa se ia cu 5 voturi la 4. Am reuşi astfel să scoatem această instituţie din zona dezbaterilor politicianiste şi s-o recredibilizăm pentru că avem nevoie de ea pentru a asigura funcţionarea normală a democraţiei.

 

Ne aflăm într-un moment constituţional important pentru definirea puterilor în stat. Dinamica instituţională a puterilor în stat trebuie să trasceadă disputele politice de moment pentru că regulile jocului dintre viitorii preşedinţi, parlamente, guverne şi programe politice se decid acum.

 

Părerile privind interpretarea puterilor de legiferare a Guvernului pot fi împărţite. Unii dintre noi interpretează Constituţia în sensul limitării puterii executive, alţii sunt partizanii unui executiv mai puternic capabil a forţa mâna Parlamentului. Primul model pune accentul pe deliberarea în Parlament a reprezentanţilor cetăţenilor, cel de-al doilea consideră ca valoare centrală eficienţa şi rapiditatea adoptării măsurilor guvernamentale.

 

Din punct de vedere constituţional, ambele interpretări ale principiului separaţiei puterilor în stat cred că sunt acceptabile şi rezonabile. Avem de a face, aşadar, cu două valori aflate deseori în tensiune, iar noi suntem chemaţi să alegem între ele. Ce este mai important pentru noi deliberarea democratică sau eficienţa guvernamentală?

 

La modul ideal, ar fi preferabil să le avem pe ambele. Din păcate însă, sub mandatele preşedintelui Traian Băsescu nu avem niciuna. Deliberarea democratică este în suferinţă din cauza abuzurilor şi comportamentului discreţionar al reprezentanţilor Puterii. Cât despre eficienţa măsurilor guvernamentale… cel mai bun indicator este situaţia socio-economică dezastruoasă a ţării şi percepţia cetăţenilor privind nivelul lor de trai. Ultimele sondaje de opinie arată că marea majoritate a românilor – aproape 80% – consideră că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită.


 
Pentru a avea un stat funcţional şi pentru a reveni pe direcţia corectă, instituţiile sale trebuie să se reaşeze pe pilonii lor de bază. Trebuie să avem colaborare şi control, la fel cum trebuie să avem şi eficienţă guvernamentală, dar şi deliberare democratică. Pentru a avea toate acestea, trebuie să renunţăm la un singur lucru, de fapt românii trebuie să renunţe la două personaje: la preşedintele Traian Băsescu şi la premierul Emil Boc. În viaţă, uneori, rezolvările celor mai complexe probleme sunt atât de simple…

 

 

(Declaratie politica din Sedinta de Plen a Senatului Romaniei din 6 decembrie 2010)

România, “raiul” taxelor şi impozitelor

În fiecare zi îi auzim pe membrii Guvernului în frunte cu premierul Emil Boc făcând declaraţii în mass media despre eforturile de-a dreptul supra-omeneşti pe care le fac pentru a scoate România din criză. Premierul Emil Boc mereu face trimitere la "apa călduţă a mediocrităţii" atunci când se referă la acţiunile la adeversarilor săi politici. În schimb, nu conteneşte cu laudele atunci când vizează performanţele cabinetului pe care teoretic îl conduce. Dincolo de retorica guvernamentală, datele concrete din economia reală ne arată însă, cât se poate de clar incompetenţa Guvernului Boc-Băsescu de a gestiona în mod profesionist problemele guvernării.


Astăzi, aş vrea să mă refer la politica de taxe şi impozite a statului român.


Sub guvernarea domnului Boc, România a ajuns să fie oferită drept exemplu la capitolul cât de complicat poate fi un sistem fiscal. Ţara noastră ocupă ultimul loc la  capitolul taxe şi impozite din Uniunea Europeană şi penultima poziţie la nivel mondial. Ultimul raport „Paying Taxes”, elaborat de PricewaterhouseCoopers şi Banca Mondială ne arată o stare de fapt îngrijorătoare: companiile din România au de făcut în decursul unui an nu mai puţin de 113 plăţi de taxe şi impozite. Aceste plăţi sunt aferente unui număr record de taxe şi impozite: 17 taxe diferite, mult peste media globală de 9 impozite sau cea a Uniunii Europene, de 11 taxe, ca să nu amintesc de cazul Suediei, unde companiile au de făcut doar două operaţiuni pe an.


În România, o firmă trebuie să realizeze lunar plăţi în contul taxei pe valoarea adaugată (TVA) şi pentru cele şapte impozite diferite aplicate forţei de muncă, iar trimestrial, companiile achită impozit pe venit şi realizează alte 13 plăţi diferite aferente altor opt taxe.


Pentru achitarea tuturor acestor obligaţii fiscale o firmă pierde în medie nouă zile şi şase ore pe an. Timpul necesar pregătirii documentaţiei, depunerii declaraţiilor şi plăţilor a crescut în ultimul an, de la 202 ore la 222 de ore. Acest lucru se datorează în principal introducerii unor reglementări mai anevoioase în ceea ce priveşte contractele de muncă, precum şi noilor reglementări privind plata impozitului pe profit.


Despre sistem simplificat şi, eventual, electronic în România, guvernanţii mai  mult vorbesc decât fac. Noi rămânem tot cu modelul "complex" de taxe şi impozite. Adăugaţi la acesta şi slaba capacitate de strângere a taxelor şi vom avea astfel explicaţia de ce în România se colectează doar 79% din impozitele declarate. Dacă sistemul era simplificat, colectarea taxelor şi impozitelor putea să fie mult mai ridicată, iar agenţii economici nu ar mai trebui să piardă timp preţios pentru a se achita de obligaţiile către stat. Stau să mă întreb, oare câţi bani s-ar putea produce în timpul pierdut pentru plata acestor taxe şi impozite? Dacă ar face cineva acest calcul, la sfârşitul mandatului, i-am putea trimite domnului Boc nota de plată pentru aceste pierderi cauzate agenţilor economici…


Pentru că, în timp ce sub guvernarea domniei sale poziţia fiscală a României s-a tot înrăutăţit şi îngreunat, în alte state membre ale Uniunii Europene s-au realizat reforme substanţiale pentru a uşura plata taxelor şi impozitelor. Adică alţii au şi acţionat, nu doar au vorbit, aşa cum face premierul Boc. Şapte state din UE au implementat doar în ultimii doi ani (2009 şi 2010) reforme fiscale de facilitare a plăţii impozitelor. Este vorba despre Bulgaria, Cehia, Ungaria, Lituania, Olanda, Portugalia şi Slovenia.


Dincolo de numărul mare de taxe şi impozite administrate atât de incompetent de Guvernul României şi care "omoară" orice iniţiativă privată, impredictibilitatea sistemului fiscal din România reprezintă o problemă la fel de gravă care îi sperie pe oamenii de afaceri şi investitorii care sunt deja în România sau care se gândesc să vină spre ţara noastră. Din păcate, în ultimii ani, sub guvernarea domnului Boc, în România s-au produs schimbări de natură fiscală care au fost implementate peste noapte. Uneori nu doar la figurat, ci chiar la propriu. Ultima a fost majorarea cotei TVA de la 19 la 24 de procente, această majorare perturbând serios activitatea tuturor agenţilor economici din ţară. Unele companii chiar au renunţat să mai lucreze cu un buget de venituri şi cheltuieli din cauza sistemului fiscal care se schimbă atât de des şi rapid şi preferă să realizeze mai multe scenarii şi s-o aplice pe cea care tocmai se potriveşte cu politica domnului Boc.


Practic, România a ajus un adevărat "rai" al taxelor şi impozitelor. Sau poate mai corect ar fi fost să spun că România sub Emil Boc a ajuns un adevărat "iad" fiscal. Aceasta este marea "performanţă" a Cabinetului Boc: ultimii în Europa şi penultimii în lume!

 

(Declaratie politica prezentata in sedinta Senatului Romaniei din 29 noiembrie 2010)